Storybook

Un Leu mare dormea la umbra unui baobab când un Șoarece micuț, care se grăbea spre casă cu o sămânță în obraji, alergă chiar peste botul lui.

Leul se trezi cu un răget și își lăsă laba uriașă peste coada Șoarecelui. „Acum te voi mânca pentru că m-ai trezit," mârâi.

Șoarecele tremura și chițăia. „Vai te rog, puternice Leu, nu mă mânca! Sunt doar o ființă mică și abia aș umple un colț al stomacului tău. Cruță-mă și într-o zi, poate, te voi ajuta."

Leul ridică laba. Râse atât de tare încât frunzele se cutremurară deasupra lui. „Tu? Să mă ajuți? Ce creatură mică și nebună ești. Hai du-te. Gândul m-a binedispus."

Șoarecele se înclină și fugi spre găurica lui și dispăru înainte ca el să se răzgândească.

Trecură multe zile. Într-o dimineață Leul plecă la vânătoare în pădurea adâncă și nu văzu plasa grea pe care vânătorii o întinseseră între copaci. Funiile se închiseră în jurul lui. Răcni și se zbătu, dar cu cât lupta mai mult, cu atât plasa se strângea mai tare. La sfârșit rămase nemișcat, gâfâind, iar răgetele sale umplură toată pădurea.

Departe, micul Șoarece auzi. Își aminti de laba mare care se ridicase de pe coada lui, și alergă spre sunet.

Când ajunse la Leu, îl găsi legat de la coamă până la coadă. Nu se opri să se sperie. Se cățără pe o funie și începu să roadă, dințișorii ei ascuțiți lucrând neîncetat. Roase o funie, apoi o a doua, apoi o a treia. Oră după oră lucră, până când plasa se deschise în sfârșit și Leul fu liber.

Se ridică și își scutură praful de pe blană. Privi în jos la mica ființă de la picioarele lui, iar ochii săi erau blânzi.

„Micule Șoarece," spuse el, „am râs de tine. M-am înșelat. Văd acum că până și un mic prieten poate salva un mare rege."

Șoarecele zâmbi și merseră împreună până la marginea pădurii, în timp ce răsărea soarele.

O bunătate nu este niciodată în zadar, oricât de mică ar părea.